Monedă din Argint colorizat „Anul 800, Încoronarea lui Carol cel Mare”

25 decembrie 800, regele francilor și al longobarzilor, Carol I, zis Carol cel Mare, este încoronat împărat al Occidentului de către papa Leon al III-lea în bazilica Sfântul Petru din Roma. El reia astfel o demnitate dispărută în creștinătatea occidentală de la depunerea ultimului împărat roman, Romulus Augustule, în 476.

Strănepot al lui Carol Martel, fiu cel mare al regelui francilor Pepin cel Scurt și al soției sale Bertrada de Laon, Carol cel Mare este încoronat suveran în 768, la moartea tatălui său. El domnește asupra întregului regat franc începând cu decesul fratelui său Carloman I în 771. Rege războinic, Carol cel Mare conduce o serie de campanii militare strategice în Europa, în special împotriva longobarzilor din Italia (773-776), a saxonilor păgâni (776-804) și a musulmanilor din al-Andalus în Spania (778). Victorioasă, el își extinde considerabil regatul. La apogeul său, la sfârșitul secolului al VIII-lea, acesta cuprinde teritoriile actuale ale Franței, Belgiei, Olandei, Germaniei, Elveției, Austriei și Sloveniei, precum și jumătate din Italia și granița nordică a peninsulei Iberice, numită „marca Spaniei”. Monarhia francă acoperă atunci aproape întreaga Europă Creștină Occidentală. Carol cel Mare este descris ca Părintele Europei, iar capitala sa, Aachen, ca un al treilea Roma, după Roma și Constantinopol.

Autoritatea spirituală a papei de la Vatican pare în schimb slabă comparativ cu cea a patriarhului de Constantinopol, care își are sediul în inima bogatului și puternicului Imperiu Bizantin creștin (Imperiul Roman de Răsărit) condus de împărăteasa Irene. Roma are, așadar, tot de câștigat sprijinindu-se pe regatul franc al Carolingienilor pentru a-și restaura prestigiul. Mai ales că papa Leon al II-lea, numit în 796, suferă un atentat în 799. Plasându-se sub protecția lui Carol cel Mare, acesta îl încoronează împărat în ziua de Crăciun a anului 800. Imperiul Bizantin va refuza inițial să recunoască legitimitatea titlului imperial al lui Carol cel Mare, înainte de a-l accepta în 812, prin tratatul de la Aachen.

Preocupat de unificarea religioasă și de dezvoltarea culturii, Carol cel Mare este un fervent protector al Bisericii, al artelor și al literelor în Europa. Domnia sa marchează o perioadă de renaștere culturală durabilă în Evul Mediu. El se înconjoară, în curtea sa, de învățați influenți, dezvoltă școlile creștine și promovează limba latină. Însă Imperiul său politic nu îi va supraviețui: după decesul său în 814, Europa se va fragmenta sub efectul feudalismului, apoi prin emergența statelor-națiuni.